Copilu care prinde fluturi

E prima data cand scriu "aici", e prima data cand scriu asa.

Demult imi propusesem sa scriu ceva, ceva deosebit.Nu aveam in minte decat idei vagi.

Asta pana ieri cand o prietena mi-a zis exact ceea aveam nevoie sa aud; sau poate nu.

Mi-am propus ca acest nou inceput, aceasta perioada ce urmeaza sa vina in viata mea, sa fie una mult mai plina de energie, mai multe activitati si sa cunosc oameni noi.Uneori acest lucru e bun pentru tine, dar e interpretat gresit de cei care deja te cunosc, sau cel putin asa cred ei.Dintr-o data se simt ignorati, nelinistiti, temandu-se ca acum pusi in fata faptului implinit, vor fi incet incet indepartati, uitati, pierduti. Doar acum realizeaza ce am fost in viata lor, iar acest lucru ii sperie si incearca sa lupte pentru a mai ramane acolo unde au fost candva.

Ce nu stiu ei insa, e faptul ca temerile lor nu sunt fondate, deoarece eu nu imi doresc sa ii las in urma, nici sa ii ignor, nici sa ii uit. Pur si simplu simt nevoia sa cunosc oameni noi.Poate voi intelege si realiza ce reprezinta defapt pentru mine persoanele deja existente in viata mea.

Poate astfel, ii voi putea privi altfel in ochi, poate ii voi aprecia mai mult, poate voi schimba ceva la mine, ceva ce vreau demult sa schimb.

De multe ori m-am gandit la felul cum e viata defapt. Pentru unii un chin, pentru altii o Binecuvantare de la Dumnezeu.

Ne nastem pe o alee intunecoasa de unde vrem intreaga viata sa evadam.Ne dorim sa avem aleea noastra luminoasa, pe care sa pasim mereu cu incredere.Ne jucam mereu si mereu diferite jocuri ale copilariei, batem mingea si alergam dupa fluturasi, inaltam zmee si mergem la pescuit, stam la povesti la colt de bloc seara de seara, , practic suntem inocenti in calea destinului ce ne e pregatit, in calea celor multe ce ne asteapta.

Trec anii iar aleea noastra pentru unii e asa cum am visat-o mereu, plina de soare, calduroasa, in timp ce pentru altii, se intuneca cu fiecare zi ce se incheie. Ei nu stiu ce e acela soare, nu stiu ce e aceea caldura, dar cu totii isi amintesc de zilele si serile copilariei cand nimic nu conta.Acum, poate singura legatura cu acele vremuri o mai reprezinta doar fluturasii.Si acum ca si atunci, alergam dupa ei.Ii urmarim pe cei mai frumosi, deosebiti, mai viu colorati. Incercam sa-i prindem iar pe unii chiar reusim; Mai greu sau mai usor unii din ei parca doar asteapta sa-i poti tine in palme. Ii privim, ii admiram, le dam atentie. Nu pleaca din palme, raman, intelegand parca gandurile noastre. Pe unii ii pastram incercand sa le acordam intreaga atentie, in timp ce altii isi iau zborul. Nu ne ramane decat sa ne bucuram ca am descoperit inca o minune a naturii chiar daca a disparut mai devreme decat am fi vrut.

Trec clipe, trec zile, si vedem cum alti fluturasi isi fac aparitia in viata noastra. Ni se par tot mai frumosi si deosebiti. Ii prindem si pe acestia, le acordam aceeasi atentie ca celor dinaintea lor, dar, uitam sa le mai dam drumul celor pe care ii aveam deja. Mai trec alte clipe, mai trec alte zile, si vedem fluturasi tot mai minunati, si iar uitam sa le dam drumul celor dinainte.

Poate nici nu trebuie sa le dam drumul, sau poate nu ar fi trebuit sa cautam alti fluturasi. Poate daca le-am fi acordat mai multa atentie asa cum merita si daca am fi avut rabdare pentru a-i descoperi cu adevarat, sa ne arate de ce sunt atat de frumosi, nu am fi cautat alti fluturasi.

Prea multi poate, prea multa nehotarare, prea multe semne de intrebare.

Totul intra in linie dreapta.Se face tot mai intuneric si tot mai frig la mine pe alee, fluturasii incep sa dispara, altii in locul lor, nu dau sa apara. Ma pun la somn asteptand o noua zi mai calduroasa, mai luminoasa. Cine stie, poate, iar poate, apare acel fluturas pe care nu voi mai fi nevoit sa vreau sa-l tin langa mine ci va vrea el, sau sa caut altii, chiar daca ajung sa-i cunosc toate tainele.